Regiunea vestică a Rinului, formată ca parte a provinciei romane a Germaniei de Jos, a fost locuită de către Batavi. Aproape întreaga zonă a fost cucerită în secolele IV-V de către franci, care, odată cu destrămarea Imperiului Carolingian, au trecut, în majoritate, în regatul francez şi, în acest fel, la Marele Imperiu Roman. Conţii Olandei au fost unii dintre cei mai puternici voievozi medievali ai regiunii, lângă vecinii lor sudici din Brabant şi conţii Flandrei.
Până la începutul secolului al XII-lea, locuitorii din arealul numit acum Olanda, au fost cunoscuți ca friseni.
În secolele XIV şi XV, Flandra, Olanda, Zeelandă, Gelderland şi Brabant au trecut sub puternicii stăpâni ai Burgundiei, care controlau virtual toate Ţările de Jos. Cu toate acestea, oraşele şi porturile olandeze erau slabe din punct de vedere economic faţă de prosperitatea comercială şi centrele industriale ale Flandrei şi Brabantului. Cu toate acestea, toţi erau parte a Ligii Hanseatice şi se bucurau de anumite privilegii. În 1477, Mary a Burgundiei a restaurat toate libertăţile interzise de către predecesorii ei. Mariajul său cu arhiducele Maximilian (împăratul Maximilian de mai târziu) a adus Ţările de Jos în casa Imperiului Habsburgic. Charles al V-lea le-a dat, în 1555, fiului său, Philip al II-lea al Spaniei. În acel timp, provinciile de nord au ajuns la prosperitate economică.
Ascensiunea calvinismului a ajutat la separarea Ţărilor de Jos de Spania catolică; aristocraţii, suportaţi de către mulţi oameni din motive religioase şi economice, au cerut autonomie pentru provincii, ca recompensă pentru înlăturarea oficialilor spanioli. Încercarea regelui spaniol Filip, prima oară prin cardinalul Granvelle şi după aceea prin ducele de Alba, de a introduce Inchiziţia spaniolă şi de a readuce Ţările de Jos la statut de provincie a avut parte de opoziţia mai multor clase sociale, mai ales a catolicilor şi a protestanţilor. Lupta de independenţă pentru Ţările de Jos (1562-1566) a început în Flandra şi Brabant, provinciile nordice, sub conducerea lui William Taciturnul, prinţ de Orania. Ţările de Jos au fost unite sub conducerea lui William în lupta împotriva Spaniei. Alessandro Farnesse i-a luat locul lui John de Austria ca guvernator al Spaniei, a recucerit provinciile de sud şi le-a readus la catolicism. Barierele râurilor erau cruciale pentru protecţia împotriva rebeliunii şi a religiei protestante din nord. Cele şapte provincii nordice, Olanda, Utrecht, Zeeland, Gelderland, Overijssel, Friesland şi Groningen au format Uniunea de la Utrecht (1579) şi au declarat independenţa în 1581. William Taciturnul a fost asasinat în 1584 şi a fost înlocuit ca şef al statului de către fiul său, Maurice de Nassau, care a fost susţinut încă de la început de către Johan van Oldenbarneveldt. O expediţie engleză condusă de către Robert Dudley, conte de Leicester, numit căpitan-general al armatei olandeze, pentru ajutarea Olandei împotriva ducelui de Parma, a eşuat, ducând la numirea lui Maurice de Orania în locul acestuia (1587). Dovedindu-se unul dintre cei mai buni strategi ai timpurilor sale, Maurice a organizat rebeliunea împotriva Spaniei într-o revoltă coerentă încheiată cu succes, care a dus la semnarea în 1609 a unui armistiţiu de 12 ani cu Spinole, comandantul Spaniei.
Lupta cu Spania a fost încheiată în războiul de 30 de ani (1618-1648), după care a fost recunoscută independenţa Provinciilor Unite în tratatul de pace de la Westfalia. În 1648, Spania a cedat, de asemenea, nordul Brabantului cu Breda şi o parte din Limburg cu Maastricht. Luptându-se încă pentru independenţă şi implicaţi în lupta dintre Calvinism şi Protestantism, olandezii şi-au pus temelia imperiului lor comercial şi colonial.
Compania Indiei de Est olandeze a fost înfiinţată în 1602 şi Compania Indiei de Vest olandeze, în 1621. Căderea Antwerpului sub regulile şi drepturile spaniole de a controla estuarul Scheldt le-a oferit supremaţie porturilor olandeze, în special Amsterdamului. Comercianţii olandezi au negociat pe fiecare continent şi au acaparat piaţa schimbului. Provinciile unite şi-au deschis porţile pentru refugiaţii religioşi, în special evrei portughezi şi spanioli, dar şi hughenoţilor francezi, care au contribuit la prosperitatea Olandei în secolul al XVII-lea. Cu bogăţia materială a venit şi o epocă culturală de aur. Rembrandt, Vermeer, Jacob van Ruisdael, Frans Hals şi mulţi alţii au dus arta olandeză pe culmi. Universitatea Leiden a câştigat renume european, filozofii Descartes şi Spinoza, precum şi juristul Hugo Grotius, au fost activi în Provinciile Unite. Prinţul Frederick Henry, care l-a înlocuit după moartea fratelui său, Maurice, în 1625, ca şef de stat (Stadhouder), a fost, la rândul său, urmat de către fiul său, prinţul William al II-lea, în 1647. Moartea acestuia de variolă în 1650, a deschis calea pentru oponenţii Casei de Orania pentru a-şi relua drepturile asupra provinciilor şi a statului, în general.
Jan de Witt, liderul politic al statelor olandeze, care a fost ales în 1652, a condus Republica Olandeză pentru următorii 20 de ani.
Pentru a preveni recâştigarea autorităţii de către prinţul William al III-lea de Orania (foto), Jan de Witt, prin edictul din 1667, a încercat să abroge postul de şef al statului în Olanda şi să îndepărteze casa de Orania de putere. Însă, în ciuda prevederilor edictului, în urma dezastruosului război din 1672 cu Franţa şi Anglia Wilhem al III-lea a fost ales şef al republicii olandeze, ceea ce a dus la căderea lui de Witt.
Administrarea lui de Witt a fost în mare măsurǎ îngreunată de către războaiele Olandei cu Anglia (1652-54, 1664-67), apariţia primelor acte de navigaţie engleze (1651) şi rivalitatea comercială olando-engleză. Tratatul de la Breda (1667) a fost avantajos pentru Olanda, care a câştigat privilegii de negoţ şi i-a fost recunoscută posesia Surinamului. Olanda a ajuns la apogeul puterii politice, formând în 1668 Tripla Alianţă cu Suedia şi Anglia, fapt care l-a forţat pe Ludovic al XIV-lea al Franţei să oprească războiul împotriva Spaniei.
Ludovic al XIV-lea s-a răzbunat, începând în 1672 al treilea război olandez în care Franţa a luat Ţările de Jos. În apărare, olandezii şi-au deschis digurile şi au inundat ţara, creând un baraj pentru apă care virtual era impenetrabil. De Witt a căutat să negocieze pacea, dar a fost ucis de către o mulţime a partizanilor Casei de Orania. Şefia de stat a fost reinstaurată lui Willem al III-lea (de asemenea rege al Angliei după 1689). Războiul a devastat provinciile, dar prin tratatul de la Nijmegen (1678–79), olandezii au obţinut o importantă concesiune din partea Franţei Olanda a luptat din nou cu Ludovic al XIV-lea în Războiul Marii Alianţe (1688–97) şi în Războiul Succesiunii Spaniole. La moartea lui William III şefia de stat a fost încă o dată suspendată şi statul general a recuperat controlul asupra guvernului, dar, în 1747, partidul republican a pierdut puterea şi William IV de Orania a devenit şef de stat ereditar. În secolul al XVIII-lea legătura comercială, militară şi culturală a Provinciilor Unite în Europa au scăzut în timp ce cele ale Franţei şi ale Angliei au crescut. Olanda s-a aliat cu Anglia în Revoluţia Americană şi ca rezultat a pierdut mai multe colonii prin Tratatul de Pace de la Paris din 1783.
În 1806 Napoleon I a înfiinţat Regatul Olandei şi l-a făcut pe fratele sǎu, Louis Bonaparte, rege.
Capitularea Germaniei din mai 1945 a fost urmată de imediata reîntoarcere a reginei şi a cabinetului.
In noaptea de 1 februarie, 1953, o combinatia dintre fluxul si refluxul de primavara si furtuna nord-vestica de pe Marea Nordului a dus la un imens dezastru natural, afectand Regatul Unit, Belgia si Olanda. In total 2.167 de oameni au fost ucisi, din care 1.835 au fost din Olanda.
Acest dezastru a avut o mare influență asupra modului în care Olanda se protejează de atunci impotriva mării astazi și o va face și în viitor.
Olanda a devenit membră a Naţiunilor Unite în 1945 şi în 1957 a intrat într-o alianţă cu Belgia şi Luxemburg, care a devenit în 1958 Uniunea Economică Benelux.
Benelux este o uniune economică în Europa de Vest, compusă din trei monarhii vecine: Belgia, Olanda (Ţările de Jos) şi Luxemburg. Numele este format din începutul numelui fiecărei ţări componente şi a fost creat iniţial pentru Uniunea Vămilor Benelux, însă este folosit în prezent într-un mod ceva mai generic. Tratatul consemnând Uniunea Vamală a Beneluxului a fost semnat la Londra, în 1944, de guvernele celor trei ţări, aflate atunci în exil în Marea Britanie. A intrat în funcţiune în 1947 şi şi-a încetat existenţa în 1960, când a fost înlocuit de entitatea denumită Uniunea Economică a Beneluxului. A fost precedat de, încă existenta, Uniune Economică Belgia-Luxemburg, fondată în 1925. Fondarea Beneluxului a contribuit la fondarea Uniunii Europene, prin crearea iniţială a unor organizaţii premergătoare acesteia, CECO în 1951 şi CE în 1957. Toate cele trei ţări Benelux au fost membre fondatoare a acestor organizaţii, împreună cu Germania, Franţa şi Italia. Articolul 306 al Tratatului CE stipulează: „Conţinutul acestui Tratat nu va interfera - în nici un fel – cu existenţa or constituirea de organizaţii regionale între Belgia şi Luxemburg (pe de o parte) sau între Belgia şi Luxemburg respectiv Olanda (pe de altă parte), până la punctul împiedicării realizării obiectivelor acestor organizaţii regionale din cauza aplicării acestui Tratat.” Acest articol a rămas neschimbat sub numele de articolul IV-441 al Constituţiei europene.Ţara a participat de asemenea la crearea organizaţiei ce a devenit mai târziu Uniunea Europeană.
Realizare Dionis Ghiorghe - 2020